Sfintirea vaselor de slujba si Sfintenia Dumnezeiestilor Taine • Buna Ziua Iasi • BZI.ro

Motto: „Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu” (Mt. 26,26); „Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” (Mt. 26,27-28)

Sfintii Parinti ne învata ca Biserica este asezamântul divino-uman statornicit pe pamânt sub chipul sfântului locas, zidit anume ca loc consacrat întâlnirii si convorbirii omului cu Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh: „Casa Mea casa de rugaciune se va chema”(Mc. 11,17); iar Sfântul Apostol Pavel, în cea dintâi epistola a sa catre Timotei, afirma:„Casa lui Dumnezeu este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp si temelie a adevarului” (I Tim. 3,15). Aceasta afirmatie ne ajuta sa întelegem de la bun început faptul ca Dumnezeu Parintele Cel Ceresc nu este numai Creatorul, ci si Ocrotitorul si Proniatorul tuturor celor ce exista, precum se spune în Rugaciunea Domneasca: „Vie împaratia Ta; faca-se voia Ta, precum în cer si pe pamânt”(Mt. 6,10). Nu putem fi ai Lui Dumnezeu daca nu intram la Tatal prin Fiul, caci El este usa Tatalui: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine manânca din pâinea aceasta viu va fi în veci” (In. 6,51).

În cartea Sfântului Prooroc Isaia ni se relateaza despre vedenia pe care profetul a avut-o în anul mortii regelui Ozia: „Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un carbune, pe care îl luase cu clestele de pe jertfelnic. Si l-a apropiat de gura mea si a zis: „Iata s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale, si faradelegile tale le va curati” (Is. 6,6-7). Este o preînchipuire (dupa cum tâlcuiesc sfintitii Scriitori Bisericesti) a Sfintei Euharistii – Jertfa de Taina care se aduce la Sfântul Altar din mâinile crestinilor, sub chipul pâinii pecetluite (numite „prescura”) si a vinului curat – roade ale muncii si evlaviei, totodata. În canonul liturgic cu privire la materiile de întrebuintare în cult, ni se atrage în mod deosebit atentia asupra caracterului deosebit al acestora: de pilda, prescurile nu pot fi facute de oricine si oricum, ci numai cu binecuvântarea preotului slujitor de catre o femeie, fie vaduva, fie fecioara, curata, credincioasa si evlavioasa, cu toata îngrijirea si devotamentul necesare unei asemenea lucrari; iar vinul trebuie facut numai din struguri curati, fara apa, fara zahar si fara alte ingrediente de îndulcire, tras din drojdie în vase de lemn sau de sticla si pastrat cu grija în locuri special amenajate, în care sa fie ferit de tot ceea ce ar putea sa-l altereze – fie prin gustul de doaga, prin dubla fermentatie, casare sau otetire. Si aici preotul slujitor are datoria de a supraveghea si asigura calitatea materiilor destinate sfintirii, altfel „de moarte va gresi” necinstind cele sfinte. Pentru ca nu este permis sa aduci ca dar la Sfânta Liturghie pentru prefacere în Trupul si Sângele Lui Hristos prescuri vechi, uscate, mucegaite, acre sau râncede si nici vin casat, otetit, sau amestecat cu alte ingrediente de colorare sau îndulcire.

Pe de alta parte, nici Sfânta Liturghie nu se savârseste oriunde si oricum, ci numai în Sfântul Altar, pe Sfânta Masa, folosindu-se vase din aur sau argint (sau macar spoite cu aur sau argint). Este foarte adevarat ca toate aceste lucruri de rânduiala liturgica – începând chiar de la zidurile bisericii si pâna la Proscomidiar, Altar, Evanghelie, Cruce, Chivot, vase, acoperaminte si vesminte si clopote sunt lucruri facute de mâna omului. Pilda despre aceasta avem Cartea „Iesirii”, a doua din Vechiul Testament, unde citim cum Domnul Dumnezeu îi arata proorocului Sau Moise cum sa orânduiasca toate cele din Cortul Marturiei, Cortul Vechiului Legamânt, asezamântul de rugaciune iudaic. Si astazi participam la sfintiri de biserici si manastiri, simple capele sau catedrale, în cadrul carora, urmând rânduielii prevazute de „Arhieraticon”, soborul preotesc în frunte cu ierarhul invoca puterea dumnezeiasca de mai multe ori, atât în interiorul, cât si în exteriorul sfântului locas, prin formula: „Se sfinteste biserica aceasta cu hramul… prin ungerea cu Sfântul si Marele Mir si prin stropirea cu apa sfintita în Numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin!” (Arhieraticon), folosind pentru aceasta doua materii speciale pregatite dupa rânduieli cuvenite la locul si la vremea lor prin Slujbe de sfintire aparte: Sfântul si Marele Mir si Agheasma Mare.

Cel dintâi necesita o preparare amanuntita si se sfinteste numai de catre Sinodul ierarhilor periodic, în Joia Mare, ori de câte ori este nevoie; cea de-a doua numai în Ajunul, cât si în ziua praznicului Botezului Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, atunci când se sfinteste întreaga firea apelor. Atât Mirul, cât si Apa, odata sfintite, prind viata prin lucrarea Duhului Sfânt; de aceea, Agheasma Mare este propriu-zis apa nestricacioasa si tamaduitoare, de mare folos tuturor celor ce o beau cu credinta – fie în zile de post, fie pentru a se însanatosi de vreo boala, fie pentru a se izbavi de vreo stare de rau, de frica sau de spaima, în general pentru afierosirea deopotriva a trupului si a sufletului prin izgonirea oricarui rau din ele, sub îndrumarea si sfatuirea parintelui duhovnicesc. Iar Sfântul si Marele Mir se pastreaza cu mare grija în Sfântul Altar pentru a fi folosit la Botezul atât al pruncilor, cât si al catehumenilor adulti, în Taina Mirungerii, sau pentru repecetluirea celor ce se întorc din diferite rataciri la dreapta credinta, prin formula consacrata – „pecetea darului Duhului Sfânt”.

Sfintit si împodobit cu toate cele de trebuinta, icoane, vesminte, carti si piese de mobilier, locasul bisericii capata un caracter special, am spune viu si lucrator; nu mai este tot una cu locatia scolii, magazinului, caminului cultural sau a oricarei alte cladiri publice, ci devine prin sfintire „Casa Domnului”, „Templul Dumnezeului Celui Viu”, iar noi, oamenii, suntem madularele Lui Hristos Cel ce locuieste în biserica, prin înfiere duhovniceasca. Toti închinatorii, ctitorii, donatorii, miluitorii, ajutatorii si simplii rugatori care intra în sfântul locas devin fii ai Lui Dumnezeu dupa har prin Duhul Sfânt. La aceasta se refera poetul national Mihai Eminescu atunci când scrie ca „Biserica este mama neamului românesc”, ca una care a pastrat atât sfintenia poporului, cât si unitatea de grai, de cuget si de simtire de la începuturi si pâna în vremea noastra.

Problemele au început sa apara de când, odata cu dorinta de reformare a Bisericii prin protestantism, au luat avânt si s-au dezvoltat o alta stiinta, o alta cultura, o alta filosofie de viata – toate profane, contestând valoarea sacramentala a Bisericii, confundând-o cu oricare alta institutie de sorginte umana, si alaturând prin neevlavie si necredinta, prin nepasare, neglijenta si neîncredere sfântul locas celorlalte cladiri de interes social – scoala, magazinul, spitalul, dispensarul sau farmacia, ajungând sa cugete ca sfintenia este, de fapt, tot una cu igiena, respectiv dezinfectantele, odorizantele sau probele analizelor de laborator sunt la fel cu aghiasma si anafura, mirul sau undelemnul cel sfintit. Este o mare greseala; materia sfintita, plina de puterea sacramentala prin lucrarea Duhului Sfânt, nu mai poate fi considerata la fel cu materia nesfintita. În plus, nu a existat si nici nu va exista vreodata cineva care sa se fi îmbolnavit dupa ce a gustat din anafura si agheasma din canita de la biserica sau dupa ce a sarutat icoanele ori a fost miruit cu untdelemnul cel sfintit. Buzele omului se sfintesc prin sarutarea pe care o dau oricarui lucru afierosit; atât usa bisericii (însemnata cu Sfântul si Marele Mir de catre arhiereu), cât si icoanele din Biserica, Evanghelia, cartile sau vesmintele care au fost cinstite prin sarutare de mii de buze sau atingere de mii de mâini de-a lungul timpului – toate acestea sunt mijloace de transmitere a harului divin. Si totusi, iata ca au aparut unii îndoielnici în credinta, mânati de duhul necredintei lor, gata sa conteste valoarea sacramentala si sfintitoare a obiectelor de cult si a vaselor liturgice. De pilda, se fac auzite voci care afirma ca folosirea linguritei la împartasirea credinciosilor (dintre care unii ar fi mai predispusi la boli, altii chiar bolnavi de maladii transmisibile ori purtatori de virusi hepatici) ar putea duce la contaminarea tuturor – drept pentru care ar fi nevoie de introducerea linguritei de unica folosinta. Din pacate, o astfel de afirmatie tradeaza o forma de nebunie, ba chiar de blasfemie a Duhului Sfânt, a Trupului si Sângelui Lui Hristos. O astfel de atitudine ne arata ca îndoiala si necredinta din vremea noastra tind sa ajunga la cote alarmante. Ca sa fugi de Sfânta Împartasanie, de frica sa nu te îmbolnavesti, înseamna sa te asemeni acelor crestini care, aflati pe patul de suferinta sau înaintea unor operatii dificile refuza, împartasirea cu Sfintele Taine ca pe un semn prevestitor de moarte, de parca Sfânta Împartasanie ar fi numai pentru muribunzi. Dar cine este Hristos? Nu este El viata lumii? „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer” (In. 6,51), „cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu are viata vesnica, si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6,54). Oare cum sa te înjosesti în cugetul tau atât de mult încât sa ajungi sa consideri ca a lua Sfânta Împartasanie din lingurita sfintita e totuna cu a servi masa la tine acasa sau la cantina dintr-o lingura oarecare din setul de tacâmuri? Daca fiecare dintre noi ne primim si îngrijim musafirii invitati la ospat cu cele mai curate tacâmuri, oare cu cât mai mult Hristos – Împaratul cerului si al pamântului poarta grija de credinciosii Sai? Daca n-ar fi asa, oare nu tocmai preotul ar trebui sa fie omul cel mai bolnav din toata comunitatea, atins de toate bolile si infestat cu toti virusii enoriasilor sai, ca unul care are datoria de a consuma în întregime Sfintele Taine din Sfântul Potir, dupa ce a împartasit, uneori, poate si sute de credinciosi?

De douazeci de veacuri încoace, de când Sfânta Biserica daruieste Sfânta Euharistie întregii omeniri n-a existat vreodata vreun medic care sa îsi avertizeze pacientii ca s-au procopsit cu virusi si microbi de la sarutarea icoanelor sau de la împartasirea cu lingurita din Sfântul Potir. Nu degeaba exclama Psalmistul: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! (Ps. 13,1). În acest sens, inspirata din cartile Vechiului Testamen, rugaciunea de sfintire a vaselor de slujba (discul, potirul, steluta, lingurita si acoperamintele) ne limpezeste pe deplin cu privire la puterea sacramentala a acestor obiecte de cult: „Doamne Dumnezeule Atottiitorule, Cel ce prin carbunele cel luat cu clestele de unul din serafimi, ai curatit buzele proorocului prin atingere si asa ai preînchipuit puterea Dumnezeiestilor Taine… trimite binecuvântarea Ta cea cereasca peste lingurita aceasta si o binecuvinteaza si o sfinteste pe ea, ca sa fie vas vrednic spre luarea si darea Preasfântului Trup si a Scumpului Sânge al Hristosului Tau, Care se va da prin lingurita aceasta credincosului Tau popor, spre curatirea de toata întinaciunea si spre iertarea pacatelor” (Molitfelnic).

Sfânta Împartasanie este Focul Dumnezeiesc care arde si mistuie orice întinaciune sau stricaciune prin puterea Duhului Sfânt: „Împarate Ceresc Mângâietorule (…) vino si Te salasluieste întru noi si ne curateste de toata spurcaciunea si mântuieste Bunule sufletele noastre”. Ar trebui sa nu uitam si sa avem mare grija ca „hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Mt. 12,31) si ca „celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va sa fie” (Mt. 12,32). Caci hula este contestarea lucrarii Duhului Sfânt si a puterii Lui Dumnezeu: „Cine are urechi de auzit sa auda” (Mt. 13,9), „credinta fara de fapte, moarta este” (Iac. 2,26), „va rataciti nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Mt. 22,29).

Tags: sf nta liturghie